[ Closed ] Concurs "Poveste cu animale"

Cum a ajuns Angelina să facă cuplu cu Pufi  :iubareti:
     Anul trecut c-am pe vremea aceasta, ajungând din pădure cum am fost după ciuperci, vecina mea m-a întrebat dacă nu cumva am scăpat vre-un papagal afară. I-am răspuns că nu, deoarece eu i-am lăsat pe ai mei în casă și nu aveau cum să iasă, și am întrebat-o de ce. Ea îmi zice că a văzut un papagal stând pe o sârmă la vecina ei. Prima dată am intrat în casă, i-am verificat pe ai mei și după aceea am mers sa văd despre ce este vorba. Ajungând la vecina, am și văzut Nimfa care stătea liniștită pe sârmă. Primul meu gând a fost, cum să o prind  :wis:, deoarece știam că nu o să reziste foarte mult afară. Tot uitând-une la Nimfă la un moment dat începe să scoată sunete și zboară. În acel moment am fugit acasă și i-am scos pe papagalii mei afară, sperând că aceștia o să o strige dacă o vor auzi. Nu a trecut câteva minute și Nimfa s-a așezat pe sârma din fața casei mele. Am fost foarte bucuros să o revăd din nou. Deja se făcuse seară, iar Nimfa se tot apropia tot mai mult de papagalii mei. S-a pus în cireșul de lângă casă și a început să mănânce mugurii de la cireș. În acel moment am dus colivia cu Pufi și Pufulina în holul casei chiar la intrare ca Nimfa să îi vadă și să intre în casă. Nimfa din cireș a zburat pe terasa casei, după care a venit și planarea să intre direct în hol. Pe când să intre în hol a zburat înapoi afară si nu am mai vazut-o, doar o auzeam după strigăte. Am rămas tare supărat. A doua zi dimineața am plecat în oraș, în acest timp mama a auzit-o din nou după țipete. M-a sunat imediat să îmi zică că Nimfa s-a întors. Am sperat din nou că de data aceasta o voi prinde. Dar fără nici un rezultat. Pe când am ajuns eu acasă Nimfa nu mai era. Dupa amiază am scos colivia cu papagalii afară deoarece era frumoasă vremea și i-am lăsat pe băncuța de lângă casă și am plecat din nou de acasă.  Plimbându-se bunicămea prin curte și uitându-se spre colivia de la papagali, ghiciți ce a văzut  , Nimfa era pe colivie deasupra.   :maimuta: . Acum își făcea planuri cum să o prindă, a luat o pălarie și a mers să o prindă. A pus pălăria pe Nimfă dar aceasta a alunecat de pe colivie între colivie și spătarul de la băncuță zburând. Bunica a rămas și ea dezamăgită că nu a putut-o prinde. Plecând de lângă colivie Nimfa a revenit din nou tot pe colivie deasupra. A mers din nou să o prindă, de data aceasta a avut succes. A împins-o cu mâna în pălărie în ultimul moment căci altfel o scăpa din  nou. După mai multe mușcături primite de la Nimfă până nu a mai suportat bunicămea a învelit-o în rochia ce o purta. După care a pus-o într-o colivie mai mică pe care o aveam eu. În acel moment m-a sunat tata să îmi zică ca a prins bunicămea Nimfa. Nu mi-a venit sa cred. M-am bucurat foarte tare. Ajungând acasă i-am dat mâncare și apă Nimfei și am examinat-o. Era moartă de foame sărăcuța de ea. În acea seară nu am pus-o cu Pufi și Pufulina în aceeași colivie. Pufi era foarte agitat din cauza Nimfei. A doua zi i-am pus împreună. Nimfa, actuala Angelina era în călduri. Pufi în acea zi a călcat-o de 2 ori. A fost dragoste la prima vedere  :heart: . Din ziua acea sunt de nedespărțiți.  :grey:  :nimfa: Îi iubesc tare mult  :hug: .

Sper ca pot participa si eu cu o povestioara chiar daca nu am mai intrat de ceva timp pe forum.  :rusine:

Viata plina de amintirile unui animal

Iti doresti ceva, si vrei sa-l ai. Dar cum faci sa il obtii fiind copil? Mi-am dorit acest animalut din clipa cand am interactionat pentru prima data cu unul, era mic frumos si ghemuit intr-un acvariu prea mic pentru el. Vroiam unul, simteam ca voi putea avea grija de el mult mai bine decat o fac altii, m-am rugat de parinti si am asteptat cativa ani pentru al avea. Am primit un hamster acum 4 ani, era cat un fulg de nea care imi atingea inima si o facea sa imi tresalte de bucurie. Il iubeam, nespus de mult, nu am crezut niciodata ca un hamster poate fi asemenei unui catel, sa vina la tine cand il chemi sau sa doarma cu tine in pat, atunci cand vrea ceva sa vina sa te traga de picior. Asa era Vivi, mereu dornica sa imi arate iubirea ei. Casuta ei fiind mica nu avea suficient loc de miscare si imi era prea mila sa o tin acolo, asa ca in fiecare seara o tineam prin pat, iar incetul cu incetul a reusit si ea sa iasa singura din inchisoarea de geamuri. Fiind atat de micuta imi era tare frica sa nu stau pe ea sau sa ii fac vreun rau accidental, calca cu precautie, aseaza-te cu precautie, fii cu ochii in 4 la orice miscare, mereu pe pozitie, mereu in garda, asta eram zi de zi.  )
   Fericirea nu fost de lunga durata, dar acele momente nu as putea sa le uit vreodata in viata, iubirea unui hamster ca fiind iubirea unui frate, copil sau mama, asemeni iubirii pe care ti-o poarta un catel atunci cand vii de la munca, cand il duci la o scurta plimbare, cand ii oferi mancare sau cand il umpli cu iubirea ta.
   Stiam ca ziua aceea va venii, dar nu mi-am imaginat niciodata ca va fi asa curand, ziua in care o voi pierde pe vivi si tot odata singura care ma umplea cu fericire cand o vedeam. Momentul a fost tragic, si vestea a fost devastatoare, dar viata din asta este facuta, ne nastem, crestem, traim si murim. De ce sa fim tristi cand in urma ei fiecare moarte are amintiri placute? Amintiri pe care nimeni altcineva in afara de noi nu le-a petrecut langa acea fiinta, momente minunate tiparite in sufletul nostru, pe care le luam cu noi cand murim. Comori nedezgropate din inimi implinite.