Papagalul Kakapo - Strigops habroptila

Kakapo (din limba maori: papagal de noapte), denumit si papagalul bufnita este o specie nocturna de papagal gigantic, endemic din Noua Zeelanda. Este un exemplu clasic de evolutie pe o insula izolata; este una dintre cele mai amenintate specii si prezinta un numar de trasaturi caracteristice, care il fac unic. Este singurul membru al subfamiliei Strigopinae si singurul papagal din lume care nu poate zbura. De asemenea, este cel mai mare papagal cunoscut (masculul cantarind peste 3,5 kg si avand o lungime de 66 de cm., in timp ce femelele au doar 1,5 kg.) si, posibil, cel mai longeviv dintre toti - cea mai batrana pasare cunoscuta din aceasta specie a fost gasita in anul 1975 si era inca in viata in anul 2002. Este o pasare exclusiv ierbivora, prezinta un vizibil dimorfism sexual si este singurul papagal poligam  din lume.

Exemplarele adulte au un frumos penaj de culoare verde, cu portiuni colorate in maro si galben, care le ofera un excelent camuflaj impotriva pradatorilor, confundansu-se cu platoul padurii. Fata acestor pasari este foarte asemanatoare cu cea a bufnitelor (de unde si denumirea), fiind acoperita cu pene modificate, asemanatoare unor mustati, maro-galbui. Exemplarele tinere au un colorit putin mai intunecat si fata le este mai maronie. Penele le sunt moi si pufoase (denumirea stiintifica a speciei: habroptila se traduce prin “pene moi”).

Anatomia papagalului Kakapo este reprezentativa pentru evolutia pasarilor din insulele oceanice, cu putini pradatori si hrana din abundenta: cresterea eficientei termodinamice in detrimental abilitatilor de zbor, reducerea muschilor aripilor, aspect fizic robust etc. Cu toate ca nu poate zbura, Kakapo se deplaseaza pe sol cu o viteza uluitoare, disparitia in tufisurile dese salvand-o adesea de dusmani.

Perioada de imperechere incepe in luna decembrie si se termina in aprilie. Particularitatea acestei pasari este ca se reproduce o data la cinci ani. Ritualul consta in executarea de catre masculi a unor parade nuptiale speciale, destul de curioase. Locul de desfasurare a acestora il constituie numai depresiunile, la care pasarile ajung strabatand adevarate labirinturi de carari, perfect delimitate si foarte bine intretinute. Masculii intretin aceste labirinturi prin mestecarea ierburilor (cu sucul carora se hranesc). In “arena” se strang, de regula, mai multi masculi, pana atunci solitari, care incep sa cheme femelele cu strigate puternice, care pot fi auzite de la o distanta de aprox. 1,5 km. Femelele raspund acestor chemari si intra in “arena”, unde isi aleg cate un mascul, cu care se imperecheaza. Acestea se retrag apoi, nu foarte departe de locul de desfasurare a ritualului, si isi construiec cuiburile. Masculii nu participa la aceasta activitate si nici la cresterea puilor.

Din cauza vanatorii intense si a transformarii profunde a naturii insulelor, care i-a afectat puternic biotopul, specia Strigops habroptila se afla pe cale de disparitie - in luna aprilie a anului 2009 nu mai existau decat 125 de indivizi.